O nouă viziune în arhitectură. Cum vor arăta clădirile în viitor

Un zgârie-nori ce canalizează curenţii de aer, o clădire care creează un sentiment de comunitate la gura şemineului. Jeanne Gang se foloseşte de arhitectură pentru a crea relaţii. Prin acest tur captivant al lucrărilor sale, prezentate în cadrul conferinţelor TED, Gang ne invită să vizităm clădiri mari şi mici, de la un surprinzător centru comunitar local, până la un zgârie-nori reprezentativ pentru Chicago.

„Prin arhitectură, putem crea mult mai mult decât clădirile în sine”, spune ea. „Putem echilibra această planetă pe care o împărţim cu toţii”.

Vă prezentăm mai jos prezentarea susţinută de Jeanne Gang

Eu construiesc relaţii. Când vă gândiţi la construirea de relaţii vă gândiţi în mod automat la un arhitect? Probabil că nu. Oamenii consideră că arhitecţii proiectează clădiri şi oraşe, dar, de fapt, noi proiectăm relaţii, pentru că oraşele înseamnă oameni. În aceste locuri, oamenii se întâlnesc pentru tot felul de schimburi. În plus, oraşele adăpostesc habitate urbane specifice cu propriile insecte, plante şi animale,având până şi propriile microclimate.
Dar acum, habitatele urbane sunt dezechilibrate. Schimbările climatice, problemele politice şi economice ne afectează: se cumulează şi pun presiune asupra noastră şi asupra oraşelor în care locuim.

Pentru mine, domeniul ecologiei a reprezentat o revelaţie, pentru că ecologiştii nu studiază o specie în mod individual, ei observă legăturile dintre vietăţi şi mediul lor înconjurător. Ei studiază interconectarea dintre diferitele părţi ale ecosistemului şi chiar acest echilibru, această reţea vie ne susţine viaţa. Împreună cu echipa mea, am aplicat aceste idei ecologice în arhitectură pentru a vedea modul în care spaţiul fizic poate duce la solidificarea relaţiilor. Proiectele pe care vi le voi arăta azi utilizează crearea relaţiilor ca element central în design.

Iată un exemplu: Recent, ni s-a cerut să creăm un centru pentru leadership în justiţie socială, numit Centrul Arcus. Ne-au cerut o clădire care să elimine barierele tradiţionale dintre grupuri şi astfel, să creeze un cadru propice conversaţiilor semnificative pentru justiţia socială. Studenţii au dorit un spaţiu pentru schimburi culturale. Ei s-au gândit că un loc unde să prepare mâncarea împreună ar fi potrivit.Au dorit să-şi deschidă braţele celorlalte comunităţi. Au considerat că un şemineu ar putea atrage oameni şi ar înlesni înfiriparea de conversaţii. Au dorit ca activitatea lor legată de justiţia socială să fie vizibilă celor din exterior. Nu exista un precedent pentru un astfel de spaţiu, aşa că am căutat şi am găsit exemple din întreaga lume de centre comunitare. Centrele comunitare sunt locuri unde se formează legături speciale între oameni, un exemplu fiind cel din Mali, unde se strânge sfatul bătrânilor. Tavanul jos îi face pe toţi să se aşeze la acelaşi nivel. Este foarte egalitarist. Nu te poţi ridica pentru a monopoliza discuţia fără a te lovi la cap.

În centrele comunitare, există mereu un spaţiu central unde oamenii se pot aşeza în cerc şi se pot privi. Aşa că am creat un astfel de spaţiu chiar în mijlocul Centrului Arcus, ancorat cu un şemineu şi o bucătărie. Este dificil de amplasat un şemineu şi o bucătărie într-o asemenea clădire, respectând regulile, dar era foarte important pentru concept şi am făcut-o. Acum spaţiul central este funcţional pentru adunări sociale de amploare, cât şi pentru prime întâlniri individuale. E aproape ca o răscruce de drumuri care încurajează oamenii să se întâlnească şi să discute. Acum poţi trece oricând pe lângă bucătărie şi vezi ce se întâmplă. Poţi sta lângă şemineu depănând poveşti. Poţi studia alături de grupuri mici sau mari, pentru că arhitectura clădirii oferă aceste oportunităţi.Construcţia însăşi este menită creării de relaţii.Zidăria e făcută din butuci secţionaţi, folosiţi pe post de cărămizi. Este o tehnică foarte simplă, uşor de folosit pentru oricine, asta fiind şi ideea. Însăşi construirea ei e o activitate socială.

Şi este şi ecologică: copacii au absorbit carbon în procesul de creştere, şi au eliberat oxigen. Acum, acel carbon e prins în ziduri, fără a mai fi eliberat în atmosferă. Astfel, ridicarea zidurilor echivalează cu retragerea autovehiculelor de pe drum. Am ales această metodă de construire deoarece conectează oamenii unul cu celălalt şi cu mediul înconjurător.

Dar funcţionează? Creează şi susţine legături între oameni? Cum putem şti asta? În primul rând, din ce în ce mai mulţi oameni vin aici. Ca urmare a discuţiilor din jurul focului şi a calendarului plin de evenimente, oamenii doresc să devină membrii ai Centrului Arcus. Cererile de aderare s-au înmulţit de 10 ori de la deschidere.Funcţionează. Aduce oamenii laolaltă.

Am demonstrat cum arhitectura poate conecta oamenii la nivel de campus, în plan orizontal. Dar ne-am întrebat dacă legăturile sociale ar putea fi redimensionate, sau mai bine zis, repoziţionate în clădiri înalte. Clădirile înalte nu sunt chiar ideale pentru activităţi sociale. Inspiră izolare şi lipsă de deschidere. Ai putea vedea oameni doar în momentele acelea stânjenitoare din lift. Dar în câteva oraşe mari, am creat clădiri înalte bazate pe ideea de relaţionare între oameni.

Aceasta este Aqua. E un zgârie-nori rezidenţial din Chicago, pentru tineri angajaţi şi părinţi care locuiesc fără copii, mulţi dintre ei fiind nou veniţi în oraş. Având peste 700 de apartamente, am dorit să vedem dacă puteam folosi arhitectura pentru a ajuta vecinii să se cunoască, chiar şi atunci când apartamentele lor sunt dispuse pe verticală. Aşa că am transformat balcoanele în puncte de conectare socială. Formele dalelor din pardoseală diferă puţin, variind de la un etaj la altul. Drept urmare, puteţi vedea oamenii chiar de pe balconul vostru. Balcoanele nu sunt aliniate. Vă puteţi apleca peste balcon să trimiteţi un salut ca şi cum aţi fi în curtea casei. Pentru a face balcoanele mai confortabile pe o perioadă mai lungă din an, am studiat vântul cu ajutorul simulatoarelor digitale. Forma balcoanelor deviază şi derutează vântul,sporindu confortul şi limitând expunerea acestora la vânt.

Acum, ieşind pe balcon sau pe terasa de la al treilea etaj, te poţi conecta cu natura,chiar dacă te afli mult deasupra solului. Astfel, clădirea creează în mod simultan o comunitate atât în interiorul său, cât şi în interiorul oraşului. Funcţionează. Oamenii au început să se întâlnească în exteriorul clădirii şi am auzit… că au început să formeze cupluri. Dar pe lângă relaţiile amoroase, clădirea are un efect social pozitivasupra comunităţii, după cum demonstrează cei ce au format grupuri şi proiecte importante împreună, cum ar fi grădina organică comună de pe terasa clădirii.

Am arătat cum clădirile pot fi puncte de conectare socială, dar ce spuneţi despre arhitectura civică? Cum putem crea o coeziune socială mai bună în clădirile publice şi în spaţiile civice? Şi de ce este important acest lucru ? Arhitectura spaţiilor publice nu are succes daca este decisă la vârf.

Acum 15 ani, în Chicago, au început să înlocuiască vechile secţii de poliţie,construind clădiri identice peste tot în oraş. Deşi autorităţile erau bine intenţionateîn a-i trata pe toţi vecinii la fel, comunităţile nu s-au simţit implicate şi n-au perceput aceste clădiri ca fiind ale lor. Era egalitate în sensul că toţi beneficiau de aceeaşi secţie de poliţie, dar nu era echitate în ceea ce priveşte modul de a răspunde la nevoile fiecărei comunităţi în parte. Iar echitatea este esenţială.

În domeniul meu există o dezbatere referitoare la potenţialul arhitecturii de a îmbunătăţi relaţiile sociale. Dar cred că avem nevoie de arhitectură şi de fiecare unealtă din trusă pentru a îmbunătăţi aceste relaţii. În SUA, reformele politice au fost recomandate pentru a reconstrui încrederea. Dar noi ne-am întrebat dacă designul, în special un proces de design mai inclusivist, ar putea adăuga ceva pozitiv acestei conversaţii politice. Pur şi simplu ne-am întrebat: Poate designul reconstrui încrederea?

Ne-am adresat membrilor comunităţii şi ofiţerilor de poliţie din North Lawndale.Este un cartier în Chicago unde secţia de poliţie este percepută ca o fortăreaţă teribilă, încercuită de o parcare. În North Lawndale, oamenilor le e teamă de poliţişti, şi să se apropie de secţia de poliţie, chiar şi pentru a face o reclamaţie. Am organizat o sesiune de brainstorming cu ambele grupuri participante şi ne-a venit o nouă idee pentru secţia de poliţie. Se numeşte „Polis Station”. În limba greacă, „polis” înseamnă comunitate. Se bazează pe ideea că dacă putem crea mai multe oportunităţi pentru interacţiuni sociale pozitive între poliţişti şi membrii comunităţii, putem reconstrui relaţia dintre aceştia, în acelaşi timp stimulând şi cartierul.

În locul secţiei de poliţie pe post de fortăreaţă teribilă, avem spaţii intens tranzitate în partea publică a secţiei de poliţie… locuri ce stimulează conversaţii, ca prăvălia unui frizer, o cafenea sau terenurile de sport. Atât poliţiştii, cât şi copiii au spus că iubesc sportul. Aceste observaţii au venit chiar de la membrii comunităţii şi de la ofiţerii de poliţie, rolul nostru, ca designeri, fiind doar de a le pune cap la cap şi de a sugera primul pas. Cu ajutorul municipalităţii, am reuşit să strângem fonduri pentru a construi un teren de sport chiar în parcarea secţiei de poliţie.

Este un început. Dar reconstruieşte încrederea? Oamenii din North Lawndale spun că cei mici folosesc terenul zilnic şi chiar organizează campionate precum cel din imagine, câteodată alăturându-se şi câte un ofiţer de poliţie. Dar acum, au şi mingi în secţia de poliţie, copiii putându-le împrumuta. Recent, ne-au cerut să extindem terenurile şi să construim şi un parc în zonă. Iar părinţii spun ceva uimitor: Înainte exista teama de a se apropia de secţia de poliţie, iar acum consideră că terenurile din apropierea ei sunt mai sigure, şi preferă să îşi ştie copiii jucându-se acolo.

Poate că în viitor, în zona publică a secţiei de poliţie, veţi putea merge la frizerie sau veţi putea rezerva sala de evenimente pentru o aniversare, reînnoi carnetul de conducere sau veţi putea scoate bani de la automat. Ar putea fi un loc unde vecinii şi poliţiştii reuşesc să se cunoască reciproc. Nu este o fantezie utopică. Este ideea unui design menit să reconstruiască încredere, relaţii de încredere.

Orice oraş are parcuri, biblioteci, şcoli şi alte clădiri publice care reprezintă potenţiale puncte de conectare socială, dar transformarea clădirilor pentru viitor necesită implicarea oamenilor care locuiesc acolo. Implicarea publicului poate fi intimidantă, am simţit şi eu asta. Asta poate pentru că la şcoala de arhitectură nu învăţăm cum să implicăm publicul în crearea designului. Suntem învăţaţi cum să ne apărăm designul de critici. Dar cred că putem schimba şi acest lucru.

Dacă atunci când gândim designul ne putem concentra asupra creării de relaţii pozitive, puternice, în şi prin arhitectură, cred că putem crea mult mai mult decât nişte clădiri individuale. Putem reduce stresul şi polarizarea din habitatele noastre urbane. Putem crea relaţii. Putem echilibra planeta pe care o împărţim cu toţii. Vedeţi? Arhitecţii chiar sunt constructori de relaţii.